Nadina Pascariu Gallery

Magritte, "The Son of Man", a painter of ideas—who does not see, but merely thinks, a parlor communist like Sartre, Picasso, and so many others, who provided cultural legitimacy to a totalitarian ideology. He was only able to be an ardent communist because he had the luxury of living in a capitalist democracy that allowed him to paint whatever he wanted and think however he pleased. Magritte possesses craftsmanship, has a clean, academic execution, and masters volume and perspective, but his plastic technique remains purely instrumental. It serves the idea; it does not celebrate itself. Next to Titian, Rembrandt, Velázquez, or, to remain within modernism, next to the chromatic force of Matisse or the genius of Van Gogh, Magritte looks almost like a technical illustrator. With the great masters of plasticity, the way light falls on a canvas or the texture of a brushstroke can take your breath away, even if the subject is just a piece of meat hanging in a butcher shop or an app...

  Magritte, „Fiul Omului", un pictor al ideilor - care nu vede, ci doar gândește, un comunist de salon ca Sartre, Picasso și atâția alții, care au oferit legitimitate culturală unei ideologii totalitare. El a putut să fie un comunist înflăcărat doar pentru că a avut luxul de a trăi într-o democrație capitalistă care îi permitea să picteze ce voia și să gândească cum dorea. Magritte are meșteșug, are o execuție curată, academică și stăpânește volumul și perspectiva, dar tehnica lui plastică rămâne una pur instrumentală. Ea servește ideea, nu se celebrează pe sine. Pe lângă Tițian, Rembrandt, Velázquez, sau, ca să rămânem în modernism, lângă forța cromatică a lui Matisse sau genialitatea lui Van Gogh, Magritte pare aproape un ilustrator tehnic. La marii maeștri ai plasticității, felul în care lumina cade pe o pânză sau textura unei tușe de pensulă îți pot tăia răsuflarea chiar dacă subiectul e doar o bucată de carne atârnată într-o măcelărie sau un măr pe o masă. La Magritte, materi...

O nouă serie de colaje digitale, pornind de la trandafirul roz din buchetul de la Rebeka pe care l-am păstrat uscat. Muzica la care m-am gândit, în acord cu vremurile, a fost Soltane Ghalbha. Am mai folosit-o o dată, în interpretarea cântăreței Darya Dadvar, așa că acum am căutat o altă interpretare și prima care mi-a apărut a fost a cântărețului Aref. Pe youtube nu l-am putut încărca însă din cauza drepturilor de autor, așa că am căutat alte interpretări, dar nu am mai găsit niciuna care să-mi placă. Am reluat editarea video-ului cu alte piese muzicale, a fost interesant să văd cât de mult contează potrivirea tempo-ului, a tonalităților și toate celelalte aspecte muzicale. Fiindcă până acum le lucram din prima, nu trebuia să creez versiuni „acceptabile”. Potrivirea inițială e pe bază de inspirație. (Dar căutând așa, posibilități, potriviri, am descoperit o mezzosoprană foarte bună, Marianne Crebassa). Așadar, colajele din seria Rosaria combină selfie-urile și trandafirul acestei primă...

  „Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.” (Ecclesiastul 1, 7-10)   ”All streams flow into the sea, yet the sea is never full. To the place the streams come from, there they return again. All things are wearisome, more than one can say. The eye never has enough of seeing, nor the ear its fill of hearing. What has been will be again, what has been done will be done again; there is nothing new under the sun. Is there anything of which one can say, “Look! This is something new”? It was here already, long ago; it was here be...

„The mind can meet the new only when it is not burdened with memory.” —Krishnamurti Nou: care apare pentru prima dată. Care s-a ivit de curând. „Toate-s vechi și nouă toate” Psihicul, mintea, memoria, proiecțiile... versus lumina soarelui, flori, copaci, umbre, nori... Ce e nou în artă? Noul emoționează? Ce are în comun arta cu noul? Sunt lucruri diferite și totuși au ceva în comun. Cum se explică lumea conformistă care caută să fie „la modă” și susține că apreciază originalitatea? Ce apreciază în realitate? Mă interesează ce spune Krishnamurti despre posibilitatea de a ne elibera de proiecțiile psihologice, prin observarea lucrurilor fără încercarea de a le schimba. Tot ce observ e că încerc să le schimb. Tiparele pe care le experimentăm, din care nu reușim să ieșim, corespund propriilor noastre tipare mentale. Mecanismele de apărare formate în copilărie. Ceea ce se dezintegrează în procesul de maturizare pe care nu îl parcurge toată lumea, indiferent de vârstă. Și atunci „copilăria”...