Au vândut „aer” pe bani mulți

 

Unul și trei scaune (One and Three Chairs) este o lucrare emblematică de artă conceptuală, creată în 1965 de artistul american Joseph Kosuth. Instalația provoacă publicul să reflecteze asupra naturii artei și a reprezentării, explorând relația dintre un obiect fizic și semnificația sa. Lucrarea te obligă să compari trei moduri de a descrie realitatea: obiectul real (experiența), poza (imaginea) și textul (limbajul).

În cartea sa Republica (Cartea a X-a), Platon folosește metafora celor trei paturi pentru a explica exact acest lucru: cuvintele și imaginile nu sunt lucrurile în sine.

Ideea filozofului era că în lume există trei niveluri de realitate: conceptul perfect, care există doar în lumea ideilor, obiectul real (din lemn, construit de un tâmplar; tâmplarul copiază ideea generală de pat) și reprezentarea (pictura unui pat), aceasta fiind doar o copie a obiectului fizic, așadar o copie a copiei, deci cel mai departe de adevăr.

Deci ideea că un cuvânt nu este lucrul în sine provine de la Platon, iar ideea de a aduce un obiect obișnuit în muzeu fusese deja folosită cu 50 de ani înainte de Marcel Duchamp.

Kosuth nu doar că nu a creat o lucrare de artă, dar nici ideea sa nu a fost prea originală. Am putea spune că a făcut „filozofie aplicată”, „critică instituțională” sau orice altceva, dar nu „artă”.

Dintr-un motiv pragmatic și ideologic totodată: în anii '60, „artiștii conceptuali” au vrut să distrugă piața de artă – obiectele scumpe cumpărate de miliardari. Ei au numit ideile lor „artă” ca un act de protest, pentru a demonstra că muzeele vor expune orice are o etichetă inteligentă. Din păcate/ fericire pentru ei, muzeele au înghițit acest protest și l-au transformat în istorie oficială.

În loc să ofere artă accesibilă oamenilor, „artiștii conceptuali” au făcut exact invers. Ei au creat un „protest” care a convenit de minune sistemului pe care pretindeau că îl urăsc:

• Au vândut „aer” pe bani mulți: Muzeele și colecționarii bogați au realizat repede că este mult mai ieftin și profitabil să cumpere o „idee” sau o schiță cu instrucțiuni de la Kosuth, în loc să cumpere o sculptură grea din marmură care necesită transport și asigurări scumpe.
• Au devenit elitiști: În loc să aducă arta mai aproape de omul simplu, au transformat-o într-un club și mai închis. Omul de rând care intra în muzeu se simțea exclus sau păcălit, în timp ce o mână de critici snobi se lăudau că ei „înțeleg” conceptul din spatele scaunului.

Protestul lor nu a fost unul generos, orientat către oameni, ci a fost un joc intelectual care, în final, a fost complet cumpărat și absorbit de piața de lux a artei. Joseph Kosuth a vrut - sau a pretins că vrea - să lovească în sistem, dar s-a ajuns ca instrucțiunile lucrării sale să fie vândute pe sume uriașe de bani.

👁️ Motivul ideologic: Distrugerea sistemului

La nivel de idei, artiștii conceptuali din anii '60 aveau intenții politice și sociale clare, influențate de mișcările de stânga ale vremii:

• Lupta împotriva banilor: Ei urau faptul că arta devenise o marfă de lux pentru miliardari.
• Atacul asupra muzeelor: Voiau să demonstreze că muzeele sunt doar niște „bănci” care păstrează obiecte scumpe, nu locuri ale spiritului.
• Democratizarea prin minte: Gândirea lor era că, dacă arta este doar o idee, atunci oricine are o minte poate deține sau face artă, fără să aibă nevoie de bani pentru materiale scumpe.

💰 Motivul pragmatic: Supraviețuirea și succesul

În ciuda discursului lor idealist, acești artiști trebuiau să trăiască, să își plătească chiriile și să devină cunoscuți. Pragmatismul lor s-a văzut în modul în care au gestionat sistemul:

• O piață nouă pentru „nimic”: Artiștii au realizat că piața de artă tradițională (pictura) era deja plină și controlată de vechea generație. Ca să iasă în evidență, trebuiau să vină cu ceva complet diferit.
• Proprietatea intelectuală: Deși spuneau că urăsc proprietatea, au fost foarte pragmatici. Ei nu au dat ideile gratis. Au inventat „certificatele de autenticitate”. Cumpărătorul nu primea un obiect, ci o foaie semnată de artist care spunea că el deține ideea. Acea foaie se putea vinde mai departe.
• Cariere universitare: Mulți artiști conceptuali (inclusiv Kosuth) au devenit profesori la mari universități. Meseria lor nu mai era să creeze în atelier, ci să predea teorie, devenind parte din sistemul oficial pe care îl criticau.

🔄 Cum s-au unit cele două motive

Pragmatismul a salvat ideologia de la dispariție, dar a și compromis-o. Artiștii conceptuali au înțeles că pentru a schimba regulile jocului, trebuiau să joace în interiorul lui.

Ei au oferit instituțiilor exact ce aveau nevoie în acea perioadă de schimbări sociale: o artă care părea intelectuală, rebelă și ieftin de produs, dar care putea fi vândută la fel de scump ca o pictură veche.

Stupiditatea naște situații comice:

🧈 Bucata de untură curățată cu detergent (Joseph Beuys, 1986)

• Artistul conceptual Joseph Beuys a lăsat într-un colț al Academiei de Artă din Düsseldorf o bucată mare de untură de porc care trebuia să se topească în timp.
  • Ce s-a întâmplat: O femeie de serviciu foarte conștiincioasă a văzut pata de grăsime de pe perete și de pe podea. Ea a frecat zona cu detergent și buretele până când totul a strălucit. Statul german a fost dat în judecată de colecționarul care cumpărase „untura” și a trebuit să îi plătească despăgubiri uriașe.

👓 Experimentul cu ochelarii de pe podea (2016)

Pentru a demonstra că oamenii din muzee acceptă orice din snobism, doi adolescenți au făcut o farsă la Muzeul de Artă Modernă din San Francisco. Ei au cumpărat o pereche simplă de ochelari de vedere și au așezat-o pe podea, lângă un perete gol.

• Rezultatul: În doar câteva minute, zeci de vizitatori s-au adunat în jurul ochelarilor. Oamenii făceau poze, păstrau o distanță respectuoasă și discutau serios despre „mesajul profund” al operei privind vederea și societatea modernă. Când băieții au luat ochelarii de pe jos și i-au pus la ochi, vizitatorii au realizat că au fost păcăliți.

text scris de AI, un pic editat