Nu demult dar „pe vremuri”, pe acele vremuri când lumea trimitea prin poşta electronică pps-uri pentru că încă „nu avea facebook”, iar eu încă mai deschideam aceste „fişiere ataşate” şi chiar mi le salvam pe unele, am primit la un răstimp mai scurt sau mai lung două documente din acestea compilate a căror contrapunere m-a izbit: un „carnaval olandez” înfăţişând oameni goi vopsiţi adunaţi într-un convoi demonstrativ pe biciclete, corpuri flasce, culori stridente, totul de o crasă lipsă de bun gust şi oamenii părând foarte încântaţi de dezinhibiţia lor (că de ce altceva?) şi o selecţie din fotografiile lui Hans Silvester cu membri ai triburilor din valea râului Omo, şi ei goi, pictaţi de astă dată, şi nu numai, ci împodobiţi cu plante mirifice într-un mod spectaculos pe care niciun creator de modă n-am văzut să-l fi egalat, şi ei în mediul lor care de data aceasta era natura… dintre care multe îţi tăiau răsuflarea de atâta frumuseţe (candoare, inventivitate, expresivitate) şi toate trădau în orice caz un simţ natural pentru frumos, un simţ artistic nativ, elementar; aceştia erau sobri, niciun pic de hăhăială.
Acum, scriind găsesc tot felul de paralelisme dar ce mi s-a impus comparativ la prima impresie a fost lipsa de gust a civilizaţilor faţă de extraordinara frumuseţe a primitivilor. În al doilea caz era vorba chiar de artă, chiar de pictură. În primul, nu ajungi la acest subiect, sigur că nici nu exista în intenţie (sau… aşa presupun, dar gândindu-mă la anumite producţii contemporane expuse în galerii drept artă, nu mai sunt sigură), dar mă întrebam de ce ţineau aşa mult oamenii ăia să se facă de râs? Îmi venea în minte termenul de „defulare” – jalnic, dar nu era treaba mea, nu mă interesa nici să-i judec, nici să-i înţeleg, nu erau din nicio sferă a preocupărilor mele. Abia comparaţia cu cei frumoşi m-a retrimis la ei.
Se poate adânci mult acest subiect dar aici nu vreau decât să mai adaug precizarea referitoare la diversele „înnoiri artistice” care pretind că duc pictura dincolo de ea însăşi, una din ele fiind „body painting-ul” (în general cu kitschoasele efecte iluzioniste tridimensionale şi naturaliste care îi lasă pe consumatorii de facebook cu gurile căscate şi în continuare „addicted”) – iată că înnoirea este în trecut. Iată că dincolo de pictură nu mai este pictură. Iată că lipsa de preocupare pentru înnoire ne poate salva sufletul.
NP, iunie 2018
Comments
Post a Comment