Alchemy in Reverse / Alchimia inversă

 

"What a gulf between impression and expression! That’s our ironic fate—to have Shakespearean feelings and (unless by some billion-to-one chance we happen to be Shakespeare) to talk about them like automobile salesmen or teen-agers or college professors. We practice alchemy in reverse—touch gold and it turns into lead; touch the pure lyrics of experience, and they turn into the verbal equivalents of tripe and hogwash.” 

- Aldous Huxley, The Genius And The Goddess

But do we all have Shakespearean feelings...?, the dialogue continues in the book.

What interests me now is completing a thought mentioned in the previous post—the one about Magritte, communism, and the apple. The mystery of what exists, and the mystery capitalized on / conveyed / created through artistic means.

I do not crush the wonders' corolla of the world
And do not kill with my mind the mysteries that I meet
On my way
In flowers, in eyes, on lips or graves.
The light of others
Strangles the spell of the unpenetrated
Hidden in the depths of darkness,
But I, with my light, increase the world's mystery

[...]
And all that is not understood
Changes into mysteries even greater
Before my eyes
For I love flowers as well, and eyes, and lips, and graves.

- poem by Lucian Blaga, translated by Don Eulert and others

Whatever may be said about a work of art, that commentary cannot touch it, cannot diminish it. Van Gogh was ill, and there are interpretations of his paintings from this point of view as well, but it does not affect them in any way. Henri Rousseau was uneducated, you could say his painting is a product of clumsiness... and yet that still does not explain it.

There are two different things: the attempt to translate the mystery of life into a mental abstraction, into materialistic laws, turning the poetic into the prosaic... and the attempt to explain certain associations (some seemingly absurd, others even logical) within an image.

Blaga’s poetry moves me. Literary criticism can say whatever it wants.

The painting of Van Gogh (and of many others: Gauguin, Matisse, Chagall, Bonnard, Kandinsky, Klee...) is not something I try to understand with my mind. Therefore, it is not something that can be "deconstructed."

However, when the idea takes precedence over the representation, you try to understand the idea. At least that much, right? I am referring, of course, to the works of Magritte. Perhaps it is not so much the idea as the visual impact of unusual associations—but these trigger no emotion in me. And if his art consists of this, in unusual visual associations... perhaps the mystery lies elsewhere!

Magritte wanted to show through his painting that the visible world is a mask, a surface beneath which something else is hidden. "Everything we see hides another thing; we always want to see what is hidden by what we see, but it is impossible." But what else are those previously mentioned painters whose work moves me saying? That a horse is just a horse? That a sunset is just a sunset? That there is nothing holding all the elements of this world together?

In fact, what Magritte conveys is the atmosphere of the images he creates. Magritte is, above all, a visual artist, not a philosopher, and the impact of his work plays out on the canvas, on a purely visual and sensory level. Beyond their reputation as "intellectual games," Magritte's paintings exude a certain atmosphere, and this atmosphere is somber, strange, and often sinister. He is no more mysterious than Chagall, or even Bonnard or Monet.

Perhaps that is exactly his idea/contribution: that there is nothing holding all the elements of this world together?

***

„Ce prăpastie este între impresie și expresie! Acesta este destinul nostru ironic — să avem sentimente shakespeariene și (cu excepția cazului în care, printr-o șansă de unu la un miliard, se întâmplă să fim chiar Shakespeare) să vorbim despre ele ca niște vânzători de mașini, ca niște adolescenți sau ca niște profesori universitari. Practicăm alchimia în sens invers — atingem aurul și el se transformă în plumb; atingem poezia pură a experienței și ea se transformă în echivalentul verbal al mizeriei și al lăturilor.”

- Aldous Huxley, Geniul și zeița

Dar oare toți avem sentimente shakespeariene...?, continuă dialogul în carte.

Ce mă interesează acum e completarea unui gând menționat în postarea anterioară, cea despre Magritte, cu comunismul și mărul. Misterul a ceea ce este și misterul valorificat / transmis / creat pe cale artistică. 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce-i neînțeles
se schimbă-n neînțelesuri și mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.

- Lucian Blaga, 1919

Orice s-ar spune despre o operă de artă, acel comentariu nu o poate atinge, nu o poate diminua. Van Gogh a fost bolnav, există interpretări și din acest punct de vedere al picturilor sale, dar nu le afectează cu nimic. Rousseau Vameșul era neșcolit, poți spune că pictura lui e un produs al stângăciei... și tot nu o explică. 

Sunt două lucruri diferite: încercarea de a transpune misterul vieții într-o abstracție mentală, în legi materialiste, transformarea poeziei în prozaic... și încercarea de a explica anumite asocieri (unele aparent absurde, altele chiar logice) dintr-o imagine.

Poezia lui Blaga mă emoționează. Critica literară poate spune orice.

Pictura lui Van Gogh (și a multor altora: Gauguin, Matisse, Chagall, Bonnard, Kandinsky, Klee...) nu este ceva ce încerc să înțeleg cu mintea. Deci nu e ceva ce poate fi „destructurat”.

Când însă ideea primează față de reprezentare, încerci să înțelegi ideea. Măcar atâta, nu? Mă refer, desigur, la lucrările lui Magritte. Poate că nu atât ideea cât impactul vizual al unor asocieri neobișnuite - dar care nu îmi produc nicio emoție. Și dacă în asta constă arta lui, în asocieri vizuale neobișnuite... poate că misterul se află altundeva!

Magritte voia să arate prin pictura sa că lumea vizibilă e o mască, o suprafață sub care se ascunde altceva. „Tot ceea ce vedem ascunde un alt lucru; ne dorim mereu să vedem ceea ce este ascuns de ceea ce vedem, dar este imposibil.” Dar ce altceva spun pictorii menționați a căror pictură mă emoționează? Că un cal e doar un cal? Că un apus de soare e doar un apus de soare? Că nu există nimic care să țină împreună toate elementele acestei lumi?

De fapt, ceea ce transmite Magritte e atmosfera imaginilor create de el. Magritte este, înainte de toate, un artist vizual, nu un filozof, iar impactul operei sale se joacă pe pânză, în planul pur vizual și senzorial. Dincolo de faima lor de „jocuri de spirit”, picturile lui Magritte degajă o anumită atmosferă, iar aceasta este sumbră, stranie și adesea sinistră. Nu e cu nimic mai misterios decât Chagall sau chiar decât Bonnard sau Monet.

Poate că chiar asta e ideea/ contribuția lui: că nu există nimic care să țină împreună toate elementele acestei lumi?