Fiul Mărului

 

Magritte, „Fiul Omului", un pictor al ideilor - care nu vede, ci doar gândește, un comunist de salon ca Sartre, Picasso și atâția alții, care au oferit legitimitate culturală unei ideologii totalitare.

El a putut să fie un comunist înflăcărat doar pentru că a avut luxul de a trăi într-o democrație capitalistă care îi permitea să picteze ce voia și să gândească cum dorea.

Magritte are meșteșug, are o execuție curată, academică și stăpânește volumul și perspectiva, dar tehnica lui plastică rămâne una pur instrumentală. Ea servește ideea, nu se celebrează pe sine. Pe lângă Tițian, Rembrandt, Velázquez, sau, ca să rămânem în modernism, lângă forța cromatică a lui Matisse sau genialitatea lui Van Gogh, Magritte pare aproape un ilustrator tehnic. La marii maeștri ai plasticității, felul în care lumina cade pe o pânză sau textura unei tușe de pensulă îți pot tăia răsuflarea chiar dacă subiectul e doar o bucată de carne atârnată într-o măcelărie sau un măr pe o masă. La Magritte, materia picturală este „cuminte”, plată, aproape industrială.

El nu a fost un revoluționar al formei sau al culorii, ci ilustratorul unor jocuri vizuale.

Istoria artei l-a așezat printre „cei mai buni” nu pentru calitățile lui de colorist sau pentru virtuozitatea desenului, ci pentru că a deschis poarta către ceea ce mai târziu va deveni „arta conceptuală“ — un curent unde ideea din spatele operei devine mai importantă decât opera de artă. Dar în afara artei nu mai este artă, ci doar ideile care îi fac pe oameni gri, singuri, uniformi, disimulați și nefericiți.

Mi-am dat seama de ateismul lui Magritte din titlul acestei „picturi” ilustrative care în timp ce interpune corect acea „cunoaștere” păcătoasă între persoană (chip, prosopon) și restul lumii, între persoană și propria sa privire, conferă imaginii titulatura de Fiul Omului, adică persoana/ chipul prin excelență.

Nu pot spune că mi-a plăcut vreodată, negăsindu-l nici prea pictural, nici prea enigmatic în jocurile sale de idei și de asocieri „suprarealiste”, adică mi s-a părut chiar banal, dar periodic am dat de el și nici nu pot să spun că m-ar fi deranjat.

Acum însă am vrut să înțeleg mai mult. Și am citit un pic despre acel măr uriaș din camera goală-plină, care m-a trimis la, se pare, cel mai celebru „autoportret” al său, căci toate creațiile unui artist sunt autoportretele sale. Unde am văzut fructul cunoașterii etichetat drept Fiul Omului. Ce falsă ironie!

O imagine care descrie omul limitat, anonim și anost, cu atât mai singur cu cât e mai integrat în mulțimea-masă... da, omul-masă. Chiar el! Netrecut prin procesul de individuare, sau, altfel spus, neluminat de har. Omul căzut, da, chiar așa: omul căruia i-a căzut mărul în cap dar nu ca lui Isaac Newton pe cap, ci chiar în cap, acolo unde în loc de „mintea coborâtă în inimă” a rămas o minte luciferică care se semețește ca un cocoș pe muntele de bălegar.

Deci... comunist. Așa mi-a venit în minte și am căutat... într-adevăr: s-a retras din partid dar a rămas cât se poate de comunist - adică opac față de propria umanitate. Fiindcă iată ce credea el că pictează: „Imaginile mele nu ascund nimic. Ele evocă misterul și, într-adevăr, când cineva vede una dintre picturile mele, își pune această întrebare simplă: «Ce înseamnă asta?». Nu înseamnă nimic, pentru că nici misterul nu înseamnă nimic, este de neînțeles.”.

Realitatea e plină de un mister care nu înseamnă nimic.

Păi atunci de ce trebuie să recompui elementele lumii vizibile ca să îi percepi misterul? Mai este misterul acestei lumi sau lumea e atât de banală încât îți vine să o tai în bucăți și să o recompui ca pe un colaj doar ca să îți creezi artificial impresia de mister? Unu la mână.

Și doi... misterul care nu înseamnă nimic poate să fie o vorbă înțeleaptă de la un guru, dar fără profunzimea unei astfel de conștiințe (care a fost în transă, care a levitat) sună plat, neinteresant, exact opusul stării de mister. Misterul e al emoțiilor, al curiozității, al coincidențelor, al speranțelor și temerilor, al armoniilor și exuberanțelor, al unor liniști pline de fiori, nu... o stâncă în aer și o cană mai mare.

Magritte credea că poate picta ceva despre lume fără legătură cu propriul său subconștient. Adică credea că se poate scoate din ecuație, așa cum face orice comunist care încearcă să schimbe lumea schimbându-i pe alții. Și propriul său subconștient îi arăta o cameră plină de ego - mărul luciferic, semeția încrederii în realitatea propriilor bazaconii, nepăsarea față de realitate tipică unui ideolog.

Dar el nu voia să fie interpretat. Voia să zică: „e un mister”. De parcă dacă ar fi înțeles, ar fi pierdut misterul. Misterul este Dumnezeu și nu are cum să dispară. Nimic din ceea ce cunoaștem nu-L poate face să dispară. Descoperirile științifice s-au apropiat tot mai mult de această înțelegere. Și pictura, când e picturală, e mai emoționantă și mai aproape de El.