Fourth Plinth

Tschabalala Self, Lady in Blue, detaliu/ detail

Sursa/ Source: https://www.instagram.com/p/DdGhRL_jVCP/

Apariția negresei în albastru - care probabil că nu trebuie numită sub nicio formă „negresă”, ci „femeie de culoare” (kaki, maro, bej, verde, roșu etc.), dacă vrei să ai acces la cluburile de snobism ale actualității - pe Al Patrulea Soclu al pieței londoneze ce (încă) poartă numele istoric al unei bătălii inter-imperiale occidentale... în Occident, culmea... a trezit rumoarea dorită și căutată, la fel ca Freak Show-urile de acum două secole.

Aș zice că e o lucrare de tip pop-art clasică, fără nimic postmodern sau adus la zi, ba chiar în declin stilistic față de Nanele lui Niki de Saint Phalle din anii '60. O figură de Disneyland a unei artiste americane (ea însăși „de culoare”, ceea ce pentru mine personal nu prea ar conta dar pare să fie definitoriu pentru noua rasă de snobi, rasișiti sui-generis), adică stilizată ca o păpușă-caricatură, pe care înțelepciunea populară a identificat-o imediat ca fiind personajul din Tom și Jerry cu șorț și mătură al cărui cap nu apărea în desene („În sfârșit, o vedem la față pe Mammy Two Shoes!”), ni se prezintă ca fiind „everyday woman” sau „everywoman”. De ce nu și „everywhere”? Și de ce numai „woman”?

Acest „everything” care trebuie celebrat cu orice preț de comuniști m-a făcut să conștientizez, mai mult decât până acum, asemănarea dintre arta pop, inițiată ca o critică a consumerismului și implicit a capitalismului, și realismul socialist care glorifica omul „de rând” ce construia victorios socialismul. Cu cât mai comun, cu atât mai glorios. A fi „cunoscut ca anonim” e cea mai mare păcăleală a ideologiei marxiste și neomarxiste, cu toate încrucișările ei de „politici identitare”, cote de reprezentare, cote de exprimare și așa mai departe. Degeaba încearcă să imite (fără să vrea sau să știe) comunitatea anonimă a meșterilor medievali care slujeau credinței, că nu le iese nimic similar ca valoare. Una e libertatea credinței, alta e opresiunea ideologiei.

Iată păcăleala „participativității” la care ne invitau si ne invită comuniștii de azi și de ieri: sclavie colectivistă în locul drepturilor omului, propagandă pe post de artă și aneantizare totală pe post de reprezentare. 

Colectivismul în locul individului: femeia de culoare mărșăluind eroic spre viitor, muncitorul dăltuitor, țăranca eroină etc.

Instrumentalizarea artei: arta reală înlocuită cu un instrument de propagandă („pedagogie socială”) care trebuie să transmită un mesaj politic acceptat de elita culturală a momentului.

Iluzia reprezentării: se promite democratizarea artei („arta aparține poporului/ comunității”), dar în realitate omul concret rămâne la fel de invizibil. În locul lui se celebrează o abstracțiune ideologică.

Suntem cu un pas mai aproape de sărbătorirea „supunerii” prin „modestia” vălului islamic și atunci nici nu va mai conta culoarea pielii, nu-i așa? Sau nu... Lumea arabă este încă plină de sclavi, nu doar după sex, ci și după culoare. Al Abeed, Gaza.

Sursa/ Source: https://9gag.com/gag/abA41OX

The arrival of the Black woman in blue—who probably shouldn't be called a "Black woman" under any circumstances, but rather a "person of color" (khaki, brown, beige, green, red, etc.), if you want access to the snob clubs of modern status—on the Fourth Plinth of a London square that (still) bears the historic name of a Western inter-imperial battle... in the West, of all places... has sparked the desired and sought-after uproar, much like the Freak Shows of two centuries ago.

I’d say it’s a classic pop-art piece, with nothing postmodern or updated about it, even marking a stylistic decline compared to Niki de Saint Phalle’s Nanas from the 1960s. A Disneyland-style figure by an American artist (herself "of color," which personally wouldn't matter much to me, but seems to be defining for this new breed of snobs, racists sui generis), stylized like a caricature doll—one that folk wisdom immediately identified as the apron-and-broom character from Tom and Jerry whose head never appeared in the cartoons ("At last, we get to see Mammy Two Shoes' face!")—is presented to us as an "everyday woman" or "everywoman." Why not "everywhere" too? And why only "woman"?

This "everything" that must be celebrated at all costs by communists made me realize, more than ever, the similarity between pop art—initiated as a critique of consumerism and implicitly of capitalism—and socialist realism, which glorified the "ordinary" man victoriously building socialism. The more common, the more glorious. Being "known as anonymous" is the ultimate deception of Marxist and neo-Marxist ideology, with all its intersections of "identity politics," representation quotas, expression quotas, and so on. No matter how much they try to imitate (unwittingly or unknowingly) the anonymous community of medieval craftsmen who served faith, they fail to produce anything of comparable value. Freedom of faith is one thing; the oppression of ideology is quite another.

Here is the deception of "participatory art" that communists of yesterday and today have invited us into: collectivist slavery in place of human rights, propaganda passed off as art, and total annihilation passed off as representation.

Collectivism over the individual: the woman of color marching heroically into the future, the stone-chiseling worker, the heroine peasant, etc.

The instrumentalization of art: real art is replaced by an instrument of propaganda ("social pedagogy") meant to convey a political message endorsed by the cultural elite of the moment.

The illusion of representation: the democratization of art is promised ("art belongs to the people/community"), but in reality, the concrete human being remains just as invisible. In their place, an ideological abstraction is celebrated.

We are one step closer to celebrating "submission" through the "modesty" of the Islamic veil, and then skin color won't even matter anymore, right? Or maybe not... the Arab world is still full of slaves, not just by sex, but by color as well. Al-Abeed, Gaza.