Am impresia că ploaia asta nu o să se mai termine niciodată.
Parcă o parte din mine s-a transformat în ploaie și mă împrăștii în atmosferă. Eram pregătită să iubesc toamna, așa cum abia am declarat pe 24 octombrie, când a fost rece dar frumos și chiar cu o licărire de soare după ceața poetizantă. Dar atunci mă contopisem cu frumusețea și puteam să iubesc, acum m-am contopit cu mocirla și mă pierd, mă risipesc.
Am visat că înaintam pe zăpadă mai mult rostogolindu-mă și un bărbat nesuferit îmi ținea calea insistând să-i spun ce mașini circulă pe nu știu ce stradă („Berthelot, Klee... voi le știți pe astea”), iar eu îi strigam cu ultimele puteri că nu știu, și tot nu mă lăsa în pace. Plecasem în același timp de la sediul unei colege cu care colaborasem la o lucrare de comandă pentru cineva, cu care se pare că nu fusesem destul de drăguță, așa că acea colegă mă concediase, ea fiind „șefa”, și în timp ce îmi făcea socotelile cu cerneală albastră pe un petic de hârtie, ca să vadă cât îmi datorează - și îmi plăcea să văd cum se adunau rate una sub alta, apăruse omul ăsta bătrâior, fără figură, care îmi dăduse stiloul lui să semnez dar făcea și comentarii răuvoitoare despre faptul că folosesc stiloul lui. Eu eram împăcată cu faptul că scăpam subit de o situație în care nu mă regăseam, simțeam în mine și conflictul și un calm desăvârșit, nu aveam nimic de comentat, ba chiar mă bucuram că am totuși niște bani de primit de pe urma acestei neînțelegeri... eu încercasem să fiu amabilă, chiar trimisesem un mesaj care se finaliza cu un smiley, dar nimic surprinzător că nu îmi ieșise nici de data asta, adică nimic nou, îmi era deci cunoscut și neînțeles totodată și înăuntrul meu nu fusese atinsă nicio coardă, poate colega se aștepta să o contest, poate credea că îmi pare rău, o totală discrepanță care mă făcea să îmi apar mie însămi nerușinat de binedispusă.
Suprafața de zăpadă bătătorită era lucioasă și cu adâncituri create de vechi urme de pași, niște găuri adânci, era rotundă, de-aia nu puteam să merg bine pe ea, albul de jur împrejur era obositor... Și m-am trezit din nou în zgomotul ploii, care a devenit parte a auzului meu, și mi-am zis: „nici comunismul ăsta nu se mai termină, ca ploaia”, amintindu-mi de noile gazete neobolșevice care răsar ca ciupercile în ciuda declinului care li se datorează - și mi-am zis: „cu ziarele de dinainte de '89 lumea avea cel puțin satisfacția că se putea șterge la fund!”, fiindcă astea noi sunt online. Și așa mi-am început ziua.
La sfârșitul verii citisem o carte bună despre comunismul românesc, poate cea mai bună ca nivel literar lecturată de mine, neînsemnând că ar fi vorba de vreo ficțiune și neîncercând să șocheze prin nimic, fapte sau stil, ci tocmai simplitatea și sinceritatea fiind calitățile prin care observația și amintirile livrate cititorului nu lasă loc de deviații, de fereală față de realitatea absurdă pe care ți-o pune în față. Ba chiar te face să râzi pe alocuri, în sinea ta, nu cu poftă, ci este o amărăciune combinată cu satisfacția că am trecut prin acele timpuri reci și gri și încă mai trăim să putem vorbi despre ele și nu se vor mai întoarce. Asta e satisfacția, că tragedia a rămas de domeniul trecutului - Pâine cu ceva, de Liliana Nechita, o carte de memorii a unei scriitoare prinse într-un corp de badantă, ca să mă exprim conform începutului de mileniu, nu șmecheră de Oxford-Qatar care corupe tinerele generații cu lozinci marxiste și pretinde că acest activism deșănțat e educație și jurnalism totodată... și elitism intelectualist! Ca strigoii plătiți de The Guardian să „documenteze” în întuneric un genocid inventat după care să saliveze cohortele de guevariști la dineurile lor cu caviar.
Producătorii de nenorocire avizi de faimă care nu vor, săracii de ei, decât să se conformeze ca să fie luați în seamă...
„Recorder” și harta antisemită din articolul lui Crăciun din 2017 (o făcătură de tipul Protocoalelor Înțelepților Sionului, de fapt Protocoalele timpurilor noastre sunt această hartă cu verde și alb care închipuie o „Palestină” diminuată treptat de „cucerirea sionistă”), gaslighting-ul cu studenții francezi (nu că tinerii n-ar avea de ce să se revolte, toată populația occidentală invadată după program, despre care spunea Scruton cum este disprețuită de clasa politică și de mass-media, ar avea de ce să se revolte), isteria cu „far right” și capitalismul (aici îmi amintesc invariabil de gluma lui Olavo de Carvalho cu bancherul evreu care inventează nazismul pentru a salva capitalismul), bunătatea și toleranța pretinse de cei aliniați în primele rânduri cu casapii jihadiști, care nu mărșăluiesc decât împotriva bebelușilor fără apărare și a singurului stat evreiesc, și a singurelor state din lume unde au dreptul să facă așa ceva... Europa colcăie de acești gazetari activiști... și ploaia nu se mai termină.

Comments
Post a Comment